CERCETAREA BIBLIOGRAFICA

Informatică şi tehnici de documentare

În procesul cercetării o importanţă deosebită îi revine documentării cât mai complete în informaţiile deja existente pe fiecare domeniu . Ca urmare a creşterii volumului informaţional, a diversificării ştiinţelor, a apariţiei mai multor sisteme de cunoştinţe, problema documentării devine din ce în ce mai dificilă şi în acest moment continuă să capete o importanţă din ce în ce mai mare, iar informatica documentară se transformă într-un sistem de cunoştinţe necesar cu aspect evolutiv de trecere într-o disciplină aparte ca fiind “o concepţie ştiinţifică modernă cu privire la procesul emiterii, înmagazinării, prelucrării şi transferului de informaţie…”
Acceptând faptul existenţei unui volum enorm de informaţie, având bine stabilită o problemă de cercetare, este necesar să identificăm şi să folosim corect informaţia.
Am stabilit ulterior că orice demers ştiinţific are un sens în cazul când cercetătorul cunoaşte bine toate sursele literar-ştiinţifice de importanţă majoră cu referire la problema supusă cercetării.
Documentarea este o etapă necesară a cercetării şi are drept scop cunoaşterea experienţei ştiinţifice în domeniul supus investigaţiei, în domeniile afiliate şi în celelalte domenii de cunoaştere a realităţii. În istoria dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice sunt cunoscute situaţii de substituire chiar a tehnicilor de cunoaştere (O. de Balzac prin operele sale a făcut cunoscută istoria dezvoltării sociale mai elocvent decât prin orice manual de istorie).
Documentarea este indispensabilă cercetării oricărui cercetător. Cu ajutorul şi graţie documentării putem face cunoştinţă cu fondul de bază, cu noile concepţii, cu

Etapele documentării

• Trecerea în revistă
• Selectarea
• Sintetizarea
• Valorificarea
• Alcătuirea explicaţiilor generalizatoare

Teoria pentru explicarea fenomenului cercetat.

Cercetarea propriu-zisă cu publicarea rezultatelor (noile descoperiri în dezvoltarea ştiinţifică). problemele domeniului mai mult sau mai puţin cercetate, cu noile publicaţii ştiinţifice, cu ipotezele noi ş.a.

În acest mod are loc o reordonare a cunoştinţelor existente în tema abordată (concepte, definiţii, ipoteze), sensibilizarea unor deficienţe în abordarea anterioară a domeniului supus investigaţiei, sugerarea unor noi aspecte de cercetare etc.

O condiţie de bază a cercetării şi documentării în domeniu este cunoaşterea profundă a limbajului ştiinţific, metodelor şi metodologiei de cercetare, cunoaşterea logicii dezvoltării domeniului, analiza critică a realizărilor din domeniu.

Îndeplinirea acestor condiţii vor servi la:

- susţinerea ipotezelor;
- verificarea veridicităţii lor;
- probarea adevărului;
- elaborarea concluziilor;
- demonstrarea veridicităţii sau falsităţii teoriei existente;
- iniţierea unei noi teorii (teze, concepţii).

În literatura de specialitate deseori întâlnim afirmaţia, cum că o lucrare de licenţă sau una de disertaţie îşi poate propune însă să fie doar “construirea unor enunţuri sau unor propoziţii cu caracter de adevăr, prin afirmarea sau negarea unei realităţi aparente, fenomenologii sau structuri interne”.

Etapele cercetării bibliografice

• Informarea generală asupra temei de cercetare;
  
• identificarea surselor,
  
• accesul la ele,
  
• culegerea materialelor bibliografice,
  
• adnotarea superficială şi
  
• ordonarea lor.

Cercetarea surselor prin parcurgerea atentă şi listarea ideilor, argumentelor, demonstraţiilor, ipotezelor, sistemelor conceptual-metodologice, enunţurilor, explicaţiilor şi concluziilor privind subiectul cercetării. Formarea viziunii de ansamblu asupra realizărilor anterioare în domeniu şi tema propusă; sinteza teoretică, punerea la punct a instrumentarului conceptual-metodologic şi explicativ pentru abordarea concretă şi realizarea demarcaţiei dintre ceea ce este deja realizat şi ce va realiza autorul, la ce concluzie se va ajunge.

În ştiinţă informarea şi documentarea sunt elemente de uz permanent pentru specialişti din domeniul de cercetare şi de pregătire a cercetătorului. Fondurile de documentare şi informare sunt extrem de diverse – de la tradiţionalele biblioteci ştiinţifice – la bibliotecile virtuale, de la informaţia din domenii înguste de cercetare – la cele înrudite.

Surse de documentare

1. Surse de documentare primare
2. Surse de documentare secundare

1. Documente publicate
2. Documente nepublicate
3. Microformate:
   

• filme,
  
• xerox,
  
• microfişe,
  
• computere,
  
• e-mail,
  
• internet,
  
• reproduceri.

1. Documente primare:

• Neperiodice (manuale, tratate, monografii, îndrumare, rapoarte ştiinţifice, rapoarte tehnice, standarde, brevete, teze de doctorat, rapoarte de cercetare, rapoarte statistice, rapoarte de analiză ştiinţifică cu grad de generalizare, comunicări ştiinţifice, brevete, culegeri de lucrări ştiinţifice etc.)

• Periodice (reviste de specialitate, anuare – rapoarte de activitate ştiinţifică anuală în instituţii de învăţământ, spre exemplu, editoriale, ziare de specialitate, emisiuni televizate de domeniu etc.)

2. Documente secundare – prelucrarea analitică şi sistematică a documentelor primare. Scopul documentelor secundare constă în a-l ajuta pe cercetător în găsirea documentelor primare unde se află informaţia necesară. Printre aceste documente vom evidenţia reviste de referinţă, studii de sinteză, adnotări, informaţie rapidă, indexuri şi cataloage bibliografice etc.

3. Microformate – cu reproduceri de documente istorice rare şi extrem de preţioase pentru cunoaşterea ştiinţifică; cu înmagazinarea unui volum mare de informaţii într-un spaţiu redus posibilitatea schimbului de informaţii fără risc de deteriorare (amintiţi-vă de abonamentul interbibliotecar, existent prin anii ’70, când o sursă bibliografică sosea la Chişinău din Moscova timp de 1-3 luni); copiile oricărei lucrări de artă cu o descriere de la cea mai explicită până la cele mai mici amănunte; economisirea substanţei prime din care sunt elaborate produse surse de informaţie etc.

Referinţele bibliografice

Descrierea bibliografică conţine un număr strict necesar de cerinţe. Referinţa bibliografică este o parte necesară, un capitol aparte al lucrării ştiinţifice.
Este uşor de elaborat bibliografia când cercetătorul a folosit pe parcursul investigaţiilor sale fişele bibliografice, în care a fost introdusă o oarecare informaţie, conform normelor şi standardelor existente.
Referinţele bibliografice elucidează acele lucrări de bază, care au fost folosite drept surse notorii în domeniul ales.

Norme de bază în elaborarea referinţelor bibliografice:
- documentarea reală prin obligaţia cercetătorului de a menţiona absolut toate sursele folosite în documentarea lor şi în această bază elaborarea lucrării ştiinţifice;
- includerea în această listă bibliografică doar a lucrărilor, surselor strâns legate de tema sau problema cercetată;
- descrierea exactă a surselor citate;
- se recomandă de a elabora referinţele bibliografice în ordinea alfabetică a limbii de elaborare a lucrării începând cu numele de familie a autorului, iar în cazul când acesta lipseşte, după denumirea lucrării citate.

Fiecare citat bibliografic este numerotat, apoi după număr va urma punctul [.]

Descrierea bibliografică este propusă conform Standardului Naţional STAS 12629/1-88 (din 1994 şi cu schimbările parvenite) şi conform standardelor bibliografice internaţionale, inclusiv standardului STAS 6158-70 (România), conform căruia elementele referinţei bibliografice trebuie luate de pe pagina de titlu sau din antetul acesteia.

I Monografiile, culegerea de articole, antologiile, tratatele, manualele ş.a. vor conţine următoarele elemente esenţiale:

1. Autorul. În referinţa bibliografică se trece numele, apoi iniţiala prenumelui (Radu I.) Prenumele va fi arătat integral în cazul în care iniţiala provoacă unele dificultăţi, neînţelegeri etc. Iniţiala patrimoniului este arătată în cazul existenţei a câtorva autori cu acelaşi nume şi prenume şi în cazul referinţei bibliografice ruseşti.

În cazul când sunt doi sau mai mulţi autori, vor fi notate numele fiecăruia dintre ei, despărţite prin virgulă [,], iar după numele ultimului autor se va pune punct [.]. În cazul când sunt mai mulţi autori pot fi enumeraţi toţi după cum apar în publicaţie, sau doar numele şi prenumele primului autor după care urmează cuvintele în formă prescurtată “ş.a.” (şi alţii).

În unele cazuri se foloseşte transliteraţia – transcrierea dintr-un alfabet în celălalt. Se recomandă ca numele, prenumele (şi în cazuri speciale patronimicul) autorului sau autorilor să se scrie cu majuscule.

2. Titlul. Se reproduce în felul în care este prezentat în publicaţia citată (în limba şi în alfabetul în care este publicat). În cazul când este necesară traducerea sau transliteraţia titlului acesta se ia între paranteze drepte [ ] după titlul în original.
Se recomandă şi subtitlurile, putând fi omise în cazul când nu prezintă o referinţă importantă.
Denumirea de carte editată în Moldova în limba română cu caracter chirilic (alfabet rusesc) inclus în bibliografie şi citat de către autor în lucrare, este redată cu caracter latin cu respectarea normelor ortografiei române. De exemplu: Dicţionar de filosofie /sub red. Lui I. T. Frolov. Ed. a 4-a. Trad. din lb. Rusă. – Chişinău: Red. Princip. a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1985.

3. Numărul tomului. Se evidenţiază prescurtat în cazul publicaţiilor în mai multe volume şi se notează în cifre arabe.

4. Editor, redactor, coordonator, autor prefaţă

5. Ediţia. În cazul când este indicată se trece prescurtat după o linie înclinată[/]. Spre exemplu: ed. a 4-arev. şi compl. –

6. Locul publicării. Se notează în formă completă. Denumirea locului de publicare merge după denumirea lucrării şi este precedată de cratimă [-]. Locul publicării în Rusia cu excepţia a câtorva denumiri de oraşe (Mockвa – M., Ленинград – Л.; Санкт-Петербург – СПБ şi Ростов –на- Дону – Ростов н / Д) se notează în întregime. În cazul când sunt indicate două sau mai multe locuri de apariţie a lucrării – se vor indica toate unite printr-o cratimă, iar dacă locul editării nu este indicat se va nota f. l. (fără loc).

7. Editura. Acest cuvânt poate fi omis, şi se va nota în cazul când editura este parte componentă a denumirii. Înainte de denumirea editurii se pun două puncte [:] iar după denumire – virgulă [,]. Editurile cu denumiri caracteristice pot fi folosite fără noţiunea “editură” şi denumirea se ia în ghilimele (Ex: “Ştiinţa”).
În cazul când în bibliografia citată nu este notată denumirea editurii, se va nota denumirea tipografiei.

8. Anul publicării. Se va nota după denumirea editurii şi se va lua din pagina de titlu sau din caseta tipografiei. Absenţa indicării anului publicării se va nota prin: “f. a.” (fără an).

9. Numărul total al paginilor literaturii. Se notează după anul publicării după punct şi liniuţă [.-], iar după cifra notată vom pune punct [.].

II Studii, articole din culegeri sau periodica, reviste, ziare.

1. Primele două elemente ale referinţei bibliografice (1. Autorul şi 2. Titlul) rămân neschimbate.

2. Denumirea culegerii sau a periodicii sunt indicate după Autor şi Titlu şi se plasează după două liniuţe înclinate [//]. Celelalte elemente ale descrierii vor fi indicate după aceleaşi cerinţe şi aceeaşi parametri ca în cazurile prevăzute pentru monografii, manuale, alte surse informative.

3. Anul, numărul, volumul revistelor sau anul şi data se vor nota după denumirea periodicelor;

4.Numărul paginilor articolului, începutul şi sfârşitul lui sunt indicate la sfârşitul descrierii bibliografice.